Asa ca eram curioasa ce se face in Timisoara. Impreuna cu un grup de prieteni, majoritatea traineri sau psihologi, ne-am hotarat sa “luam cu asalt” grupul Toastmasters Timisoara. Ne gandeam noi… Hmm! Crezi ca o sa invatam ceva nou? Oare sunt asa de buni? De unde au ei atata experienta?”
Eeee, si daca nu au, invatam impreuna ca doar noi vorbim in public de atata timp…”

Am ajuns la sedinta si m-am asezat, in spate… pentru a avea perspectiva clara a ceea ce se intampla. Stiam ca dupa primele minute o sa am o prima impresie, fie ea buna sau nu. Au trecut 15 minute… intalnirea devenea tot mai interesanta, discursurile tot mai captivante, iar eu… tot mai sigura ca ideea cu care am venit in minte, aceea ca s-ar putea sa nu am nimic de invatat, se facea tot mai mica de rusine.

Intr-adevar oricand ai ceva de invatat, mai ales de la membri clubului Toastmasters! Sunt oameni deosebiti, calmi, veseli, destepti si cel mai important, fara “mofturi si fite”.

Prima sedinta la care am participat, m-a impresionat atat de tare, incat am vrut sa ii am alaturi pe cativa dintre ei in emisiunea mea radio Colivia cu canari, sa ducem vestea ca… Toastmasters Timisoara exista!

Zis si facut! Ce a iesit… ascultati in continuare! Spor la ascultat!

articol de Simona Hupov

Fac acest lucru pentru ca vreau sa imi infrunt nevoia de aprobare, frica de timp, nevoia permanenta de a avea sprijin si frica de a pune in practica o idee. Dar sa le iau pe rand.

1. In primul rand, azi lupt cu nevoia de aprobare.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu recunosc ca am nevoie mare de aprobare pentru tot ceea ce fac si asta nu pentru ca nu ma pricep, sau ca nu am incredere ca fac treaba buna, dar sufletzelul meu se hraneste cu feedback pozitiv. De exemplu, de fiecare data cand vorbesc in fata unor oameni, eu nu ma uit in sala doar sa fac contact vizual,  ci sa vanez un zambet, o miscare aprobatoare din cap, o privire de tipul “si eu sunt de aceeasi parere”. Din astfel de gesturi imi iau energia, din astfel de gesturi imi iau motivatia. Daca nu vad asa ceva, ma blochez, in cateva milisecunde gandesc strategii care sa ma scoata din impas si in acelasi timp uit idei.

Nu ar fi mai usor daca as scapa de aceasta nevoie? Poate unii dintre voi zambiti sau poate sunteti incruntati. E dreptul vostru, este modul in care voi receptionati mesajul meu si acesta reflecta sincronizarea sau dimpotriva, desincronizarea, ideilor mele cu ale voastre. Dar de ce ar trebui aceste gesturi sa aiba o influenta atat de mare asupra mea, incat sa ma transform in fata voastra si sa imi pierd ideile?

Recunosc ca si acum simt ca am putere mai multa, cu toate ca o parte din mine inca vrea sa vada.

2. In al doilea rand, azi lupt cu frica de timp.

Aici stiu ca nu sunt singura. Stiu ca mai sunt printre voi dintre aceia ce sufera ca nu vor termina la timp, ca nu vor avea timp pentru anumite lucruri, ca trece timpul in defavoarea lor. Sau dimpotriva, ca mult timp este acordat unor lucruri fara valoare.

Imi este mai simplu sa limitez situatiile la cea de aici. Cati dintre voi ati vazut ecranul de cronometrare transformandu-se in galben cand voi ati mai fi avut atatea de spus? Deciziile au fost diferite: ati continuat stiind ca veti depasi timpul sau v-ati oprit fara sa terminati ce aveati de transmis. Indiferent de decizie, cum s-a putut intampla una ca asta chiar voua? Pentru ca acasa v-ati cronometrat si ati avut aproximativ acelasi timp de fiecare data… Va spun eu, pentru ca acasa v-ati uitat la ceas la sfarsit si ati vorbit linistiti, pe cand aici ati urmarit cu sufletul la gura fiecare secunda si v-ati intrebat (poate inconstient) daca o sa aveti timp. Oricum v-ati uita, este o limitare.

Am invatat un lucru important, dar pe care inca ma chinui sa il pun in practica: timpul trebuie sa ti-l faci, pentru ca de gasit, nu ti-l vei gasi niciodata. Pun pariu ca daca si eu si voi vom lucra la acest capitol, vom putea fi mai fericiti.

3. In al treilea rand, azi lupt cu nevoia de sprijin.

La acest punct am un exemplu edificator. Exista doua Marii in mine: una care conduce singura si ia deciziile din trafic cu o usurinta incredibila si una care conduce cu sotul ei in drepta si care il intreba pe acesta ce sa faca la fiecare intersectie cu toate ca singura a mai trecut de zeci de ori pe acolo. Una este independenta si una are nevoie inexplicabila de sprijin. Si va intreb pe voi, asta nu se cheama limitare? Nu e ceva de genul “Pot, dar am suficienta incredere in mine?”

Si…Doamne cat v-am invidiat (la modul evident pozitiv) pe unii dintre voi care ati reusit sa vorbiti fara notite si Power Point-uri ajutatoare! Si de fiecare data m-am gandit ca eu nu pot face asta si astfel mi-am impus o limita. Tot timpul m-am gandit ca desi poate nu voi folosi notitele, sa le am la vedere pentru orice eventualitate…

Azi mi-am facut curaj. Si ce daca o sa ma pierd? Si ce daca o sa ma balbai? Poate asta este diferenta dintre mine, fiinta umana si un robot.

4. In ultimul rand, azi lupt cu frica de a pune ideile in practica.

Nu conteaza cate idei ai, daca nu le folosesti. Ma consider creativa, dar in timp ce imi pregateam discursul am facut un inventar al ideilor folosite si scorul nu este in favoarea mea. in plus multe lucruri bune la care m-am gandit la un moment dat, au fost date uitarii in momentul imediat urmator aparitiei lor.

De curand am citit ceva cu care sunt intru totul de acord: nu conteaza sa fii pe drumul cel bun pentru ca daca doar stai pe acel drum, vei fi calcat de cei ce ti-o vor lua inainte. Asa si cu ideile: e bine sa le avem, dar nu valoreaza nimic daca nu invatam sa le folosim.

Ideea acestui discurs mi-a venit acum doua saptamani si credeti-ma ca m-am intrebat de sute de ori daca ar trebui sa o folosesc, daca sunt capabila, daca ma voi descurca si cum va voi simti daca voi rata. Si nici o clipa nu mi-am pus intrebare care ar fi trebuit “Dar daca imi iese?”

Azi am vrut sa imi testez limitele si am luptat cu patru monstri care m-au facut pana acum sa stau in cercul meu. De azi incolo, acestia sunt pentru mine monstruleti mai mici care vor disparea cu timpul. A meritat incercarea, iar data viitoare cand imi voi testa limitele, voi elimina alti factori care imi submineaza increderea in sine si ma fac sa imi pun la indoiala propriile forte.

Asadar, va invit si pe voi sa faceti la fel de fiecare data cand aveti ocazia, atunci cand descoperiti o limita sau mai multe care trebuie anihilate. Aveti incredere orbeasca in voi insiva si nu lasati exteriorul sa va incatuseze forta interioara. Si daca macar unul dintre voi se va gandi la limitele sale dupa ce va pleca din aceasta sala, inseamna ca mi-am indeplinit obiectivul.

Si mai ales nu uitati: daca nu va largiti limitele, atunci le acceptati.

Discurs susţinut (cu ochii închişi) în cadrul unei întalniri Timişoara Toastmaters de către
Maria Tomescu

Joi, 13 noiembrie 2008, am participat la prima întrunire Toastmasters din România. Aceasta a avut loc la Universitatea Politehnică din Timişoara în faţa unui public foarte numeros.

Ce este Toastmaster International?
Toastmaster International este o organizaţie non-profit orientată pe dezvoltarea personală, în principal pe comunicare, oratorie si iniţiativă. Sloganul “Become the speaker and leader you want to be!”, cred că spune tot.

Beneficii
Pornind de la obiectivele fiecăruia dintre noi, de a devenii mai buni speakeri sau mai buni leaderi, Toastmasters ne invaţă cum să facem prezentările mai captivante, cum să lucrăm în echipă, cum să mediem întâlniri şi cum să oferim sau să primim critici constructive.

Prin urmare programul de dezvoltare are două căi: cea a comunicării şi cea a leadershipului. De asemenea trebuie menţionat faptul că membrilor li se oferă materiale, reviste şi manuale care conţin proiecte si exerciţii pe fiecare dintre aceste direcţii.

Deci, “Become the speaker and leader you want to be!”

Alte resurse:

• Toastmasters’s Videos
• Site Oficial
• Grup Toastsmasters Timişoara

Articol preluat de pe http://calin-iepure.blogspot.com/