Voiajul nostru incepe cu cel mai mic pas posibil. Si deja Pamantul este o prezența distanta. Calatorim cu viteza luminii si ajungem la cel mai apropiat vecin al nostru, Luna, intr-o clipita. Ea este imensa pentru un satelit si, avand un sfert din dimensiunea Pamantului, este cel mai mare satelit din sistemul solar comparativ cu planeta parinte.

Prima planeta vizitata in calatoria noastra este Venus. Invaluita intr-un strat dens de gaze otravitoare, ea a fost multa vreme considerata un astru datorita stralucirii cu care lumineaza cerul noptii. A servit drept muza pentru generatii de artisti care i-au cantat frumusetea si i-au inchinat poezii. Pentru noi, Venus este rampa de lansare prin care acumulam viteza necesara de a ajunge la Mercur. Mercur este o lume moarta. Apropierea de Soare nu ii este benefica, scoarta-i fiind mistuita de o caldura nimicitoare. Trecand de Mercur, viteza noastra creste si mai mult. Suntem prinsi in imbratisarea gravitationala a Soarelui si putem observa clar structurile de pe suprafata acestuia. Furtuni si jeturi solare care ar putea inghiti Pamantul ne fac sa nu ne apropiem prea mult, ci ne avantam si mai adanc in sistemul solar extern. Dupa Soare, in departare deslusim faimoasa planeta rosie, Marte, care a starnit atat de multe controverse cu privire la potentialii sai locuitori. Apropiindu-ne de ea, vedem ca suprafata ei este complet moarta si astfel pierdem orice speranta ca un locuitor ne-ar putea saluta calduros. Calatoria noastra continua.

Prima bariera care strajuieste la granita dintre sistemul solar intern si extern este centura de asteroizi. Cu greu depasim aceasta prima piedica, doar ca sa fim apoi intampinati de stapanii giganti ai sistemului solar extern. Lumi gargantuelice, alcatuite din gaz si gheata salasluiesc in lumea intunecata departe de Soare.

Grandiosul Jupiter este prima planeta din sistemul solar extern. Este o planeta atat de vasta incat masa si volumul sau sunt mai mari decat al tuturor celorlalte planete combinate. Ca si Soarele, Jupiter este predominant alcatuita din hidrogen, dar ar fi trebuit sa fie mult mai masiva pentru ca focul intern sa se aprinda. Si de multe ori a fost descrisa ca o stea esuata.

A doua cea mai mare planeta din sistemul solar este Saturn, dar ea este si cea mai inconsistenta. Este singura planeta care are densitatea mai mica decat a apei, iar discurile sala diafane ne capteaza privirile. Dar oricat de spectaculos ar fi Saturn cu inelele sale de gheata si roca, micuta luna Enceladus este vedeta acestei scene cosmice. Ea este prinsa la mijloc in razboiul gravitational dintre Saturn si ceilalti cativa sateliti ai sai. Caldura generata pe masura ce forma satelitului se schimba topeste gheata aflata la doar cativa metrii sub scoarta. Jeturi imense de apa tasnesc catre spatiu cu viteze ametitoare, doar ca mai apoi sa se aseze din nou pe suprafata satelitului sub forma de zapada usoara.

Urmeaza o treiada de lumi gazoase sau inghetate: Uranus, Neptun si Pluto. Lor le-a trebuit mult timp pana sa intre in clubul select al planetelor sistemului solar, fiind considerate sateliti ai gigantilor Saturn si Jupiter. Dar viteza noastra creste. Nu avem timp sa poposim prea mult pe langa ele, fiindca in departare intrezarim granita sistemului solar.

Si iata, in sfarsit am iesit din sistemul solar. Pamantul este departe. Aproape ca nici nu il mai putem percepe. Este acum la fel de mic si insignifiant pe fondul negru de smoala al cosmosului ca orice alta planeta.

Odata iesiti din sistemul solar, orele-lumina se transforma in ani-lumina. Ne indreptam catre stele, si mai precis, catre locul unde o varietate infinita se nasc si mor intr-un ciclu neintrerupt.

Zamislirea stelelor incepe in cresele de stele, cum ar fi Nebuloasa Vultur. Acest imens nor de praf si gaz contine semintele din care viitoarele stele se vor naste. Acolo unde norii incep sa coalizeze se va forma o proto-stea, care, cu timpul, va capta in stransoarea ei gravitationala tot mai multa materie. In momentul in care devine destul de masiva pentru ca scanteia vietii sa lumineze, o noua stea se naste. Lumina nasterii poate ilumina intregul nor din care ea a fost creata.

Moartea stelelor este, probabil, si mai spectaculoasa. Stele de dimensiune medie, la fel ca soarele nostru, isi consuma cu lacomie combustibilul si il epuizeaza intr-un timp relativ scurt. In acel moment, cuptorul din interior nu va mai putea sustine focul stelar. In schimb, el se va muta catre suprafata stelei, in straturile exterioare, facandu-le sa se umfle si sa se mareasca. Soarele galben si blajin de acum se transforma intr-un mostru rosu si flamand. Dupa scurt timp, planetele din imediata vecinatate vor fi inghitite de steaua tot mai infometata. Totul culmineaza cu un travaliu al mortii in care astrul isi arunca giulgiurile exterioare intr-o explozie fluorescenta de gaz. Soarele devine o nebuloasa planetara.

In timp ce majoritatea stelelor isi incheie viata sub forma unei nebuloase planetare, gigantii galaxiei vor avea o soarta si mai spectaculoasa. Un astfel de gigant este ATA Carina. Astru de 100 ori mai masiv decat soarele nostru si mult mai luminos, el isi consuma combustibilul cu o voracitate extraordinara, traind doar cateva milioane de ani. Iar viata stelei ATA Carina este pe sfarsite. La fel ca si rudele lor mai mici, super-gigantii mistuie in interior combustibilul. Insa, spre deosebire de ei, procesul nu se termina aici. Un complex lant de reactii chimice aduce vaporosul heliu in starea de fier masiv. Presiunea nimicitoare din interior permite ca acest proces sa se realizeze. Dar o inima de fier in interiorul unei stelei se traduce printr-o sentinta la o moarte violenta. Nici cel mai puternic si iscusit alchimist cosmic nu ar mai putea trasforma fierul in alt material. Incet, incet, nucleul de fier creste pana la un punct culminant in care steaua nu mai poate rezista si se abandoneaza gravitatiei. In acel moment, nucleul de fier este comprimat si mai mult intr-o sfera de dimensiunea unui oras numita stea-neutronica. Aceasta comprimare genereaza o lumina de o intensitate zdrobitoare, incat ajunge sa lumineze intreaga galaxie si chiar sa o depaseasca.

Dar procesul nu se incheie aici. Moartea giganticei stele nu este inca pe deplin incheiata. Atunci cand gravitatia se impune pentru ultima oara asupra nucleului muribund, steaua neutronica devine un adevarat monstru. Se transforma total, dintr-un maiestuos astru intr-un mostru intunecat, avid si infometat. El ajunge sa inghita tot ce ii sta in cale. Tot, inclusiv lumina. Si poftele exacerbate ale acestuia cauzeaza un intreg dezastru in urma lui. El este o gaura neagra. Iar in centrul galaxiei noastre exista un astfel de mostru. Momentan el doarme si are inca destula hrana. Insa, intr-un viitor nu prea indepartat, este sigur ca se va trezi din nou.

Suntem obositi dupa aceasta lunga calatorie. Am strabatut milioane si milioane de kilometrii pana la marginea galaxiei noaste. Scopul acesteia a fost sa fim martori la doua dintre cele mai spectaculoase evenimente care mentin ciclul vietii in Univers. Nasterea si moartea stelelor. Si nu am fost dezamagiti. Ambele evenimente sunt marcate de explozii incredibil de puternice. Datorita lor noi suntem aici prezenti, ca adevarati „copii ai stelelor”, pentru a putea contempla frumusetea cosmosului.

Discurs sustinut in cadrul unei intalniri Timisoara Toastmasters de catre
Marius Pepu.

Discurs susţinut în cadrul unei întalniri Timişoara Toastmaters de către
Bogdan Vaida

Dar banuiesc ca toti cei care au auzit de Gaudi nu s-au gandit la acest motor de cautare ci mai degraba celebrul arhitect modernist Antoni Gaudi. Am sa las deoparte motorul de cautare si va voi povesti astazi despre bunul meu prieten Gaudi si despre nebunia operei sale. La prima excursie in Barcelona, veti sti astfel de ce zumzaie mii de turisti in jurul constructiilor sale.

Anul acesta in luna iulie am fost la Barcelona. Motivul principal a fost concertul U2 din turneul 360. A fost cel mai bun concert pe care l-am vazut vre-o data.  In rest, nu am putut sa stau doar la plaja timp de sapte zile. Cu harta in mana, am luat Barcelona la picior si nu mica mi-a fost uimirea cand am facut cunostinta cu ciudatul, cu fascinantul, cu nebunul Gaudi!

Prima intalnire cu el s-a intamplat in fata casei Batllo, din prima clipa simtind ca ceva era diferit la el. Eu, rocker prin definitie, am intrat in rezonanta cu goticul Gaudi inca de la prima vedere.

Casa Batllo, numita si casa oaselor este definita de structuri viscerale, organice sau scheletice. Balcoanele in forma de cranii si coloanele in forma de oase iti deschid orizonturile imaginatiei si te atrag halucinant inauntru. Gaudi mi-a deschis usa si m-a invitat sa intru.

Mi-a povestit ca este catolic practicant si un catalan convins. Dupa hainele sale se vedea ca nu o duce prea bine. Am aflat ca este defapt macinat de viziunea sa arhitecturala pe care isi cheltuie absolut toti banii.

Imaginati-va cu am arata o casa care nu are nici un colt sau linie dreapta. Exact, extrem de ciudat, intrigant sau uneori chiar revoltator! Asa este Gaudi, un nebun ce te desfigureaza de uimire de fiecare data cand are ocazia.

Imaginati-va niste scari in forma de coloana vertebrala, un semineu ce seamana cu un stomac sau o usa cat un perete ce parea a fi infundata de pe partea cealalta de sute de oameni dati cu capul de aceasta.

Am urcat intr-un final si pe acoperis unde Gaudi mi-a povestit despre acoperisurile revolutionare trencadis. Trencadis este o arta decorativa ce consta in  zdrobirea de materiale ceramice si unirea lor in forma de mozaic. Gaudi a utilizat aceasta  tehnica in aproape toate constructiile sale.

Dupa aceasta vizita,  Gaudi m-a condus intr-o plimbare pe jos de 10 minute pana la Casa Milla aflata pe partea cealalta a strazii fata de casa Batllo. Pe drum mi-a povestit ca sufera destul de des de febra reumatica, motiv pentru care trebuie sa stea mult timp izolat. Nu-i parea rau insa, pentru ca asa are timp sa contempleze natura si sa-si gaseasca sursele de inspiratie.

Ajunsi la Casa Milla m-a condus direct pe acoperis pentru a se lauda cu ideea sa geniala, a transformat acoperisul intr-un loc de promenada impresionant prin elemente artistice si foarte practic prin concept. Tot aici, mi-a aratat una din inovatiile de care este extrem de mandru si anume arta cosurilor. Gaudi a venit cu ideea de a uni cosurile de fum in manunchiuri si fiecare cos sa-l personifice. Toate cosurile aveau un fel de fete care auduceau a gladiatori, a extrateresti sau a testoasele ninja.

Am plecat de la Casa Milla si m-am despartit de Gaudi pentru acea zi. Mi-a propus ca ziua urmatoare sa ne vedem la o cafea si sa-mi faca cunostinta cu Familia Sfanta.

Zis si facut, a doua zi, inainte de pranz m-am reintalnit cu noul meu prieten. Am facut o scurta plimbare impreuna si la un moment dat, am intrat pe nesimtite intr-un con de umbra. Ma uit in stanga, cer senin. Ma uit in dreapta si ce sa vezi, un monstru gotic se inalta falnic pana in vazduh protejandu-ne de soarele fierbinte al Barcelonei. Gaudi imi zambea obsedant cu ochii plini de fericire si nebunie in acelasi timp. Stateam chiar langa templul Sagrada Familia, in traducere libera Familia Sfanta, ce reprezinta biletul lui Gaudi catre o eternite in Rai dar si in sufletul milioanelor de vizitatori ai Barcelonei.

Catedrala este inca in constructie avand in plan 18 turnuri pentru Iisus Hristos, Fecioara Maria, pentru cei patru evanghelisti si pentru cei 12 apostoli. Deasemenea, catedrala are trei fatade decorate cu statui sculptate: fatada nasterii catre rasarit, fatada gloriei catre miaza-zi si fatada patimii catre apus.

Am pasit cu frica pe portile templului si puterea divina m-a coplesit. Corul bisericii rezona in tonuri grave din toate colturile. Mirosul de tamaie si lumanari iti gadila cu finete simturile olfactive. Racoarea peretilor grosi de piatra iti calma pielea arsa de soare. Lumina multicolora venita prin miile de bucatele de sticla colorata a vitraliilor crea o atmosfera idilica.

L-am intrebat pe Gaudi cand crede ca va termina aceasta constructie. Stiti ce mi-a raspuns? “Clientul meu nu se grabeste.”

M-am despartit de acest personaj bizar si ajungand in Romania, am auzit ca bunul meu prieten Gaudi a murit lovit de un tramvai. Probabil gandurile sale erau la ce urma sa mai faca la catedrala Sagrada Familia. Mi s-a rupt sufletul cand am auzit acest lucru dar se pare ca el nu a plecat inca dintre noi. Sagrada Familia, neterminata in momentul mortii sale, se construieste singura. Continuarea constructiei este finantata din taxele de intrare percepute de la vizitatori magnetizati de extraordinara poveste a lui Gaudi.

Odihneasca-se in pace, al meu pe veci prieten, Gaudi!

Discurs susţinut în cadrul unei întalniri Timişoara Toastmaters de către
Andrei Son