Dragii mei, cand eram mic, abia asteptam sa ies la joaca in curtea blocului. Acolo mi-am facut prieteni, a caror incredere am castigat-o prin fapte eroice, nu prin butonul de accept. Odata ce am fost primit in grup, baietii mai mari mi-au dezvaluit acele locuri ascunse, unde se poate juca pac pac mai palpitant, printre vagoane de tren si masinarii parasite. Parca pasisem intr-un alt taram, si va asigur ca am fost mai fericit decat Columb cand a descoperit America. Imi dadeam frau liber imaginatiei, care devenea o veritabila masina a timpului. Cu o usurinta debordanta transformam, impreuna cu ceilalti copii, cabina unei macarale ruginite in decor de nava spatiala, si regizam scene de lupta desprinse din Razboiul Stelelor. Apoi, in timp ce soarele apunea, schimbam decorul, mutandu-ne langa vagoanele-cisterna goale, si lansam atacurile sangeroase ale indienilor apache asupra trenului cu bani.

Pentru mine, toate acestea erau o incursiune intr-o alta lume, in adevarata lume a jocului. Si nimic nu-mi putea stirbi bucuria, nici juliturile din genunchi, nici urzicile intepatoare, nici macar motorina cu care imi patam hainele, spre disperarea mamei.

Pentru un singur lucru, insa, renuntam la orice. In vremea aceea, ca si acum, imi placeau desenele animate. Chiar daca eram in curte la joaca, duminica la pranz alergam intr-un suflet acasa, ca sa prind jumatatea de ora de Pantera Roz la televiziunea sarbeasca. Urmaream cu un entuziasm imens acele desene animate, la televizorul alb-negru al bunicilor. Si dupa fiecare episod, strigam “Mai vine”, “Mai vine”, crezand cu tarie ca voi convinge televizorul sa mai difuzeze macar un episod. E greu sa va explic ce simteam, cand azi Cartoon Network emite zilnic pana la 10 seara, iar nepotelul meu de 4 ani isi cauta singur desenele pe youtube.

Mi-am pastrat acest obicei pana cand am mers la scoala, unde am fost napadit de alte preocupari. Impreuna cu cei de varsta mea, am fost ultimii norocosi care am avut privilegiul de a purta cravata de pionier. Poate va mai amintiti: cravata aceasta era de fapt o esarfa de-un rosu aprins, dintr-un material lucios, care se strangea cu un inel de plastic transparent. Pe margini, avea tivit tricolorul Romaniei, si o data legata la gat, se asorta de minune cu albul imaculat al camasii. Ca membrii ai unei organizatii respectabile, fiecare dintre noi ne asumam un angajament. Astfel, in cadrul pozitiv si prietenos al Muzeului de Istorie din Arad, alaturi de alti 30 de naparstoci, am rostit urmatoarele cuvinte:  “Eu, Mihai Zilahi, intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor.”. N-am apucat insa sa o port decat doua luni, pentru ca apoi a venit Revolutia. Dar harnicia si disciplina s-au pastrat.

Vremurile ce au urmat au fost poate tulburi pentru unii, dar pentru mine, au fost minunate! Primul beneficiu al democratiei a fost guma turbo. O vindeau tiganii in piata cu 10 lei, ceea ce la standardele de azi, e o jecmaneala crunta. Mi-aduc si acum aminte de ambalajul ei dreptunghiular, cat o radiera. Il desfaceam cu nerabdare, sa vad daca pe abtibildul din interior era o masina noua sau o dublura. Nici nu mai conta ca guma era uneori atat de tare, incat trebuia sa mestec pret de cateva minute pana cand chimicalele cu gust de fructe imi inundau papilele. Masinile din guma turbo au fost primul lucru pe care l-am colectionat, si au deschis calea atator alte colectii – de la viciatele pachete de tigari si doze de bere, pana la clasicele vederi si timbre.

Dupa guma turbo a aparut inghetata la cornet. Nu imi aduc aminte prea bine ce gust avea, dar costa 100 de lei, suma care era acoperita, poate va amintiti, de o singura moneda grea, de fier, in diametru cat o minge de ping-pong. Pentru ca toneta de inghetata era departe, ne adunam mai multi prieteni si mergeam cu bicicletele pana acolo, intr-o expeditie organizata mai bine decat orice mineriada. Facusem un ritual din mersul la inghetata, pana intr-acolo incat fiecare ne-am convins parintii sa ne cumpere exact acelasi model de tenisi, dintr-un motiv foarte simplu. Tenisii erau fie albi, fie negri, dintr-o panza destul de dura, insa ceea ce conta pentru noi era buzunarasul cu fermoar, plasat lateral, in care intra perfect moneda de 100 lei pentru inghetata. Pentru asta, tenisii nostri erau de nepretuit!

De astfel de intamplari, si de multe altele, imi aduc aminte de fiecare data cu o bucurie nemarginita. Probabil ati si observat asta, totusi, nu as vrea sa ma intelegeti gresit, nu traiesc in trecut si nu fac apologia unor vremuri si a unor regimuri politice apuse. Din contra, ador democratia, pentru ca iti da atatea si atatea optiuni. Dar tocmai de asta ma intreb, dintre atatea posibilitati, de ce ai alege numai McDonald’s si Facebook?

Discurs sustinut de Mihai Zilahi

Dupa o pauza de 5 minute revin la calculator. Imi pun castile in urechi si ma pun sa lucrez la un proiect pe care il tot amanam. “Acum il termin” imi spun eu … si cred in afirmatia asta; cred, pana cand, un coleg ma intreaba ceva.

Nu stiu despre ce e vorba dar imi scot castile de pe urechi si aflu: trebuie sa-i trimit niste informatii de pe mail. Caut mailul cu pricina si il trimit colegului.

Gata, inapoi la lucru … dar stai, unde eram? ce faceam? A da …

Mai trec 10 minute si realizez ca nu ma pot concentra la proiect, cand mi-am verificat mailul mai aveam un mail in casuta care era de la o prietena buna, sigur avea ceva sa-mi spuna. Iar intru pe mail (Doamne ce greu se incarca GMail!)  si ii citesc mesajul. Haha, da, buna gluma.

Gata, iar la lucru … aaa … unde eram acum? … se de ce vroiam sa fac aia? … A da …

Problema:

Una din principalele probleme la job sunt intreruperile. Cand te pui sa lucrezi la ceva important si esti implicat cu toata concentrarea ta ceva se intampla. Fie ca ti-a venit un mail, fie ca un coleg de-al tau te intreaba ceva, dintr-o data nu mai esti axat pe a-ti termina sarcina care ti-ai propuso, in schimb esti implicat intr-o cu totul alta problema.

Crezi ca te poti reintoarce la lucru ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat? Conform cartii Peopleware iti ia cel putin 15 minute neintrerupte pentru a intra in starea de flow. Oare ce se intampla cand esti intrerupt la fiecare sfert de ora?

Solutia:

Cum poti sa te concentrezi pe ceea ce lucrezi cand esti intrerup fie de colegi, fie de gandurile si nevoile tale?

Iti amintesti eficienta si productivitatea care o aveai cand erai sub un deadline strans? Cum lasai deoparte toate problemele tale si erai concentrat sa-ti temini treaba? Cum oricine vroia sa te intrerupa era primit cu raspunsul: “Scuza-ma, trebuie sa termin ceva extrem de urgent, te contactez cand termin“.

Tehnica Pomodoro in 5 pasi:

1. Alege o sarcina care vrei sa o termini

Incepe cu o sarcina pe care o tot amani ca sa observi cat de bine te ajuta metoda.

2. Pune-ti un timer pentru 25 de minute

In tehnica Pomodoro lucrezi cu unitati de 25 de minute denumite “rosii”. Unitatile sunt indivizibile iar daca esti intrerupt in minutul 24 nu ai reusit sa realizezi nicio rosie.

3. Lucreaza la sarcina pana suna timerul

Cand ai terminat, bifeaza ca ai facut “o rosie” pe o foaie. Orice intrerupere e notata pe foaie si te obliga sa o iei de la capat cu timerul.

4. Ia o pauza de 5 minute

5. La fiecare 4 rosii ia o pauza mai lunga

Beneficiile:

La sfarsitul zilei vei avea un numar de rosii facute (intervale de cate 25 de minute in care ai lucrat neintrerupt) si un numar de intreruperi. Ai sa ramai uimit sa aflii cat de putin timp ai lucrat neintrerupt intr-o zi dar constientizand acest lucru si utilizand tehnicile din carte vei reusi sa-ti cresti numarul de rosii realizate pe zi ce trece.

Aici este manualul complet. Pe Amazon mai e o carte despre Tehnica Pomodoro intitulata: Pomodoro Technique Illustrated: Can You Focus – Really Focus – for 25 Minutes? (Pragmatic Life).

Rezultatul? O zi in care lucrezi concentrat pe ceea ce-ti doresti, intreruperile sunt minime si poti sa te bucuri de succesul pe care il meriti!

— Vaida Bogdan, ACB este membru Toastmasters din octombrie 2009. Pe 24.11.2009 si-a tinut discursul sau intitulat Tehnica Rosiei pe care de atunci o practica neincetat. Daca esti interesat de alte tehnici pentru a castiga timp poti sa-i vizitezi blogul http://castigatimp.ro

Acum luam o mica PAUZA in care va voi spune o scurta povestioara. Se spune ca totul este energie si ca sufletele noastre au trait vieti anterioare iar in present ne intalnim cu suflete din trecut pentru a ridica ceea ce am doborat atunci si a construi acum imperii. Mai pe scurt fiecare dintre noi are de ridicat un premiu si de oferit un premiu. Ve-ti intelege mai departe prin Legea Cauzei Si A Efectului care spune in felul urmator: Orice cauza are un efect rezultant si fiecare efect devine cauza unui alt efect. Nimic nu este intamplator. Totul are legatura cu totul. Totul se leaga! Mai pe scurt legea cauzei si a efectului ar suna in felul urmator: faci rau primesti rau, faci bine primesti bine. Pentru toate lucrurile rele pe care le-am facut in vietile anterioare si in viata actuala PLATIM! Aceasta plata poarta numele de KARMA. Karma e doar rezultatul sau consecinţa unei acţiuni. Cum platim o karma? Prin 3 lucruri: 1. Cel mai fericit caz: Material-Financiar de exemplu dai cu masina in pom, nu ai casco pe ea trebuie sa scoti niste bani, asta e! 2. Prin Sanatate, nu cam prea e in regula si 3. Cel mai nasol caz prin Suferinta. Suferinta intruchipeaza chipul in relatiile pe care le avem cu persoanele de sex opus. De aici apar multe clisee in societate de genu: Trebuie sa am 1000 de relatii pentru a deveni expert, trebuie sa stau 3 ani, 5 ani cu o persoana pentru a o cunoaste. Dar defapt aceste lucruri sunt doar bariere care ne tin pe loc si nu ne lasa sa facem pasul cel mare. Asta inseamna o Karma.

Dar ce nu stiu multi este ca… pentru toate lucrurile bune pe care le-am facut in vietile anterioare si in viata actuala atunci cand suntem pregatiti si mai ales atunci cand avem nevoie primim in dar un DESTIN. Acest destin sau sufletul pereche, contribuie la succesul tau, te ridica orice ar fi. Langa el nu exista frustrari exista doar liniste, armonie, totul vine de la sine, cu el poti construi imperii. Acesta este premiul cel mare care il primesti in aceasta viata. Ce pot spune e ca in viata actuala am intalnit suficiente karme, pe unele nici nu mai stiu cum le cheama, nici nu mai stiu cum arata… oricum nesemnificativ. Ce stiu este ca am intalnit 2 DESTINE…

Un destin se spune ca il poti materializa, adica sa te casatoresti cu el dar trebuie sa fii destul de inteligent ca sa-l poti materializa. Eu din pacate nu am materializat nimic… Asta e! J Si pana la urma Ce inseamna un destin ? Intrebarea la care trebuie sa aflati raspunsul. Atunci cand o vezi ai o senzatie puternica de déjà vu ca si cum ai cunoaste-o de o viata. Dar defapt o stii doar de un minut, o secunda. Totul se va misca cu viteza luminii in asa fel incat Universul va va oferii toate oportunitatile, toate posibilitatile in asa incat voi doi sa interactionati si sa va imprieteniti. Nu trebuie sa faceti absolut nimic, totul va veni de la sine.

In maxim 2 saptamani VA VETI MUTA IMPREUNA. Dupa ce vati mutat impreuna in maxim o luna, barbatul va face lucrul cel mai asteptat de femei, evident SA CEARA FEMEIA DE SOTIE. Femeia va spune DA cu gura pana la urechi si incepe distractia. Dupa ce barbatul a cerut femeia de sotie in maxim 3 luni APARE NUNTA. Dupa nunta oare ce se va intampla? Ei vor trai o viata rupta din rai, imposibila pentru ceilalti dar realizabila pentru ei. De ce anume? Pentru ca si-au dorit cu adevarat, au stiut cum functioneaza jocul. Asta inseamna un destin!

Probabil va intrebati ce URMEAZA pentru mine in viata mea in perioada urmatoare. E foarte simplu. Evident DESTINUL numarul 3. Destinul numarul 3 este mult mai tare ca destinul numarul 1, mult mai tare ca destinul numarul 2, are cate putin din destinul numarul 1 si destinul numarul 2, este totul. Este completarea mea iar cu destinul numarul 3 pot ajunge in varful piramidei si sa-mi indeplinesc toate visele IAR in mai putin de 2 luni am deosebita placere si ocazie de-ai spune urmatorul lucru: VREI SA FII SOTIA MEA ? DA!  Si de atunci incepe toata povestea!!! Va multumesc! :)

|  Ce inseamna un destin ?  |  04 Mai 2011  |  Ginarino VLAD  |

Unii ar spune ca nimic inseamna fara valoare, altii ca este ceva care nu exista. Sunt de acord cu toate aceste definitii insa noi barbatii stim foarte bine ca atunci cand ajungem seara acasa, ne gasim perechea incruntata pe un scaun si la intrebarea “Ce s-a intamplat?” raspunsul e NIMIC – toate definitiile de mai sus nu mai au nici un sens. Si in special stiu acest lucru cei casatoriti. La o femeie nervoasa, NIMIC inseamna cu siguranta ceva. Si cu siguranta urmeaza sa aflam ce se ascunde in spatele acestui nimic, mai repede sau mai tarziu – in varianta lunga sau scurta. Cea mai mare greseala pe care poti sa o faci in acest moment si pe care o fac de obicei cei tineri si fara experienta este ca la primul nimic, tu sa zici BINE, sa iti deschizi o bere si sa schimbi canalul de la TV pentru a urmarii o partida de fotbal. In acel moment aflii cu ce ai gresit in ziua respectiva insa in varianta lunga. Pentru ca aflii si de greselile din ultímele saptamani si ai sansa sa fie reamintite si unele greseli grave din ultima perioada de convietuire. Vei regreta deschiderea respectivei beri si probabil ca nici nu vei apuca sa o gusti :)

Noi cei mai experimentati incearcam sa ne crestem sansele de a fi iertati si pentru asta trebuie sa sapam pentru a afla ce se ascunde in spatele acestui NIMIC.
- Draga, te rog, spune-mi ce s-a intamplat ?
- Am spus ca nu am nimic.
- Draga, ne stim de atatia ani, te cunosc cand esti suparata. Spune-mi ce s-a intamplat ?
- Nu am nimic. Ce acum te intereseaza ? Trebuia sa te intereseze si ca eu am facut toata ziua curat pentru ca vine mama in vizita si tu ai pierdut vremea la meci si apoi si la o bere cu ceilalti pierde vara pe care tu ii numesti prieteni.
Monologul este mai lung dar ma opresc aici. Esentialul este ca acestea sunt cele doua modalitati prin care aflii ce s-a intamplat de fapt.

O a doua situatie in care NIMIC este folosit intr-un mod total de ne-inteles este in scoala si in facultate. Tot timpul inainte de un examen important auzi printre colegi intrebarea “ Ai reusit sa inveti ceva ?” si raspunsul clasic este “Nu am apucat sa invat nimic”. Este un raspuns care te mai linisteste, te mai consoleaza si iti da un sentiment de incredere. Adica nu esti singurul de acolo care a venit degeaba. Mai sunt si altii in aceasi situatie si cand sunteti asa de multi, poate gasiti o solutie. Incerci sa aflii care dintre colegii care nu au invatat NIMIC are fitzuici sau formate la el si incerci sa te asezi langa el. Pentru ca in ignoranta ta, nu doar ca nu ai invatat dar nici macar nu ai pregatit fitzuici sau nici macar nu ai rupt cativa lei din bugetul de bere pentru a xeroxa cursurile la dimensiune redusa. Primul semn ca ceva nu e in regula este ca nimeni nu are fitzuici la el. Nu iti este foarte clar cum se poate asa ceva insa nu ai prea mult timp de gandire ca au aparut si subiectele. Al doilea semn de intrebare il ai cand observi cu cata viteza se apuca toti de subiecte si cum scriu rand dupa rand, pagina dupa pagina. Iar confirmarea vine cateva zile mai tarziu la afisarea rezultatelor cand toti cei care nu au invatat nimic au luat note peste 7 si tot ce iti mai ramane de facut este sa ii cataloghezi drept tocilari secretosi si sa astepti prezentarea urmatoare.

Una din defintii spunea ca NIMIC inseamna fara valoare. Si fiindca valoare este ceva relativ ne intalnim deseori cu situatii cel putin nostime. Fie ca vorbim de noua masina a colegului de lucru care a costat o nimica toata adica vreo 40.000 de euro insa a foarte ieftina pentru ca nu are decat 80.000 km cand a luat-o el. Sau daca vorbim de coafura sefei care din nou a costat o nimica toata adica vreo 300 euro ceea ce e foarte ieftin avand in vedere ca e o coafura facuta la Ramon. Si tot o nimica toata a costat si excursia in Bora Bora in care pleaca vecinii tai. Trebuie sa intelegi ca au nevoie de putina relaxare pentru ca prima vacanta din republica Dominicana a fost foarte scurta. Si chiar daca suntem obisnuiti sa numim un NIMIC lucruri care pentru altii sunt extrem de valoroase, ramanem stupefiati cand altii fac la fel cu noi. Ne blocam si injuram in gand cand vecina ne roaga sa o ajutam la ceva, “e o nimica toata” si doar dupa ce acceptam aflam ca vrea sa ii urcam noul frigider de 300 de kilograme pana la etaj 5. Iar in momentul in care ajungem la etajul 3 ne gandim ca daca tot e o nimica toata, ea de ce Dumnezeu nu pune mana sa ajute ? Frustrarea devine maxima cand la final aflii ca “cei de la magazin mi-au cerut 20 ron pentru asta si nu e vorba de bani, dar sa platesti pentru asa o treaba usoara ?”. Deseori cand ma roaga cineva sa il ajut la carat mobila incep prin a intreba cat au cerut cei de la magazin, in ideea ca poate e mai convenabil sa le platesc eu suma respectiva :)

Pentru mine, ar fi o nimica toata sa construiesc o concluzie la un discurs despre nimic, insa mi-e teama ca nimic din ce as spune nu ar aduce nimic in plus. Asa ca ma opresc aici.

Va multumesc!

Pentru mine clipele de neuitat incep pe o poiana de munte, plina de viata; viata in fiecare frunzulita de iarba verde ce iti gadila picioarele desculte, in fiecare fluturas ce te ocoleste gratios , in ciripitul parasilor ce-ti alina urechile . Si toate acompaniate de gasul unei ape de cristal. Pe o astfel de campie dintre Muntii Lotrului si Muntii Parang, in apropiere de lacul Vidra incepe povestea mea.

Era deja a 4-a zi de vacanta in care ma delectasem in acest mediu dupa examenul de Capacitate. Am hotarat ca e momentul sa cercetam zona asa ca impreuna cu mama mea am plecat sa urcam muntele ce se vedea in fata cortului dincolo de parau. Urcare a fost placuta, obositoare pe ultima suta de metri dar odata ce am ajuns sus orice senzatie de copleseala a disparut. Se vedea o mica poienita tavalita de animalele salbatice si foarte, foarte multe floricele peste tot.

Nu am apucat sa vedem bine pe unde am urcat si ce se mai ascunde pe varful muntelui ca au inceput sa ne ureze drum bun cateva picaturi de ploaie, iar pentru ca nu le-am bagat in seama, mama natura a inceput o adevarata furtuna. Fulgere ce luminau cerul cenusiu, tunete pe masura si o ploaie torentiala cum nu am mai vazut pana atunci. In doar cateva clipe totul s-a schimbat brusc si ne-am trezit alergand amandoi parca la o intrecere nebuna spre cort. Dar dintr-odata am incremenit! Gresisem drumul si eram la un pas de o cadere libera ca din avion. Nici nu stiu daca am mai respirat sau cat timp am stat asa, stiu doar ca vocea nervoasa a mamei m-a trezit: „Cipi nu mai sta! ia-te dupa mine si fa exact ce fac eu”. Iar in 5 minute am coborat pe un copac si cateva cioturi peste 10m drepti de stanca si o panta extrem de abrupta. 10 minute mai tarziu ieseam din padurea deasa si vedeam cortul la cateva aruncari de bat distanta. Ploaia se oprise, insa cerul era doar oglinda tulbure al paraului negru. O liniste absurda in jur de parca orice speranta de reinviere a naturii disparuse. Si asa a continuat pana noaptea tarziu.

A doua zi, totul a inceput vesel. Iar imediat ce roua s-a ascuns, am plecat impreuna cu tatal meu sa culegem lemne de foc. Urma sa facem peste prajit pe gratar. Deja simteam mirosul pestelui si gustul lui delicios cu fiecare lemn adunat. Mai sa musc dintr-un bat. De sub o buturuga s-a ridicat un bondar cat o vrabie de mare, mi-a dat doua ture dupa care m-a avertizat corespunzator cu o intepatura in deget ca nu sunt bine venit pe langa casa lui. Dar ce era sa-mi faca o intepatura. Vara trecuta ma jucasem cu 10 intepaturi de albina. Nu aceeasi parere a avut-o insa si tatal meu care 2 minute mai tarziu conducea in disperare pe drumul spre Petrosani cu un balon langa el si cu o mama ingijorata foc in spate. Cand am ajuns la urgenta, ochii imi erau atat de umflati incat de abia mai putea sa vad. Cu toate astea primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma vad in oglinda, pentru ca nu credeam ca e asa de grav pe cat spuneau parinti mei. Am ramas surprins! Am vazut imaginea clasica a unui obez de vreo 200kg. Nu am mai inteles nimic. Dupa 2 perfuzii si aproximativ 30 de minute eram ca si nou. Nimica nu se mai putea observa. Totusi ceva lipsea ca totul sa revina la normal: pestele prazit, de care m-am bucurat din plin toata seara.

Urmatoarea zi a fost linistita si doar ne-am facut planuri de plecare pentru cheile Bicazului. Asa ca a doua zi, dimineata ne-a prins deja pe drum spre Sibiu. Dar nu a fost singura. Ne-a mai prins si o ploaie torentiala care in mai putin de 30 de secunde s-a transformat intr-un adevarat potop. Nu puteai sa vezi nimica in fata masinii din cauza fumului. Am reusit sa oprim masina intr-o portiune putin mai lata a drumului. Eu am inceput sa discut cu mama mea despre mancarurile pentru zilele urmatoare. Tatal meu s-a asezat relaxat pe spate, parca nepasator la tot ce se intampla in jur. Dintr-odata tata a tresarit puternic, a deschis repede usa masinii dupa care a urlat: „Iesiti afara! Acum!”. Parca instant m-am teleportat langa masina cu privirea in sus spre cascada tulbure ce se formase pe versantul stang al drumului. M-am speriat si am luat-o la fuga pe drum in sus. Dupa mine mama mea. M-am oprit la un moment dat. Cand am intors privirea am vazut ca masina nu se clintise din loc. Nu il vedeam nicaieri pe tatal meu. Apa ajunsese deja pana la usa masinii, iar aceasta era oprita. Iar cand ma pregateam sa vad cum va fi luata cu totul de apa, stopurile masinii s-au aprins si incet incet, masina a venit cu spatele pana a ajuns langa mine .

Asurzit de zgomotul ploii si de stancile ce cadeau pe drum, slab puteai auzii: „Viorele de ce nu mai veneai odata?!”; „Nu mai pornea masina!” ; „Vai doamne credeam ca acolo ramai” . Acolo , in locul unde parcasem initial , in mai putin de 5 minute, s-au strans tone intregi de namol, stanci si chiar si 2 copaci intregi. Mai tarziu am aflat ca pe o portiune de 6 km erau zeci de podete infundate si acoperite la fel ca cel pe care ne asezasem noi. O multime de masini blocate intre ele, unele chiar si intepenite in namol. Doar dupa 6h de asteptare, cei de la drumuri si poduri au reusit sa faca drumul traversabil. Acum era doar un drum forestier cu pete de asfalt pe alocuri.

Niciodata nu am stat mai mult pe ganduri decat in urmatoare dimineata cand am aflat de ce masina nu mai vroia sa porneasca: bateria era moarta. Ce s-ar fi intamplat daca tatal meu nu tresarea? Ce s-ar fi intamplat daca masina nu mai pornea din apa? Oare, ce s-ar fi intamplat? Nu stiu! Insa stiu ce nu s-ar fi intamplat! Eu nu as fi invatat niciodata sa pretuiesc viata; viata cu probleme, viata monotona, viata cu clipele ei de neuitat.

Discurs de Ciprian Stanescu

Inainte sa va explic pas cu pas, procedeul de preparare, propun sa va ofer cateva notiuni despre ce inseamna mamaliga.

Conform enciclopediei Wikipedia, Mămăliga este denumirea în limba română a unui fel de mâncare preparat din făină de porumb, fiind mai bine cunoscuta in restul lumii sub denumirea italiana, polenta intalnindu-se in tari ca Ungaria, Bulgaria Elvetia, Croatia, Serbia, Brazilia, Argentina.

Mamaliga este un preparat traditional al bucatariei romanesti, fiind considerata o mancare a taranilor, si folosita ca substitut pentru paine.

La ora actuala mamaliga si alte preparate pe baza ei, eu devenit feluri de mancare disponibile in cele mai selecte restaurante apreciate de gurmanzi.

Motivul pentru care mămăliga este atât de populară in România este faptul că otomanii puneau bir numai pe grâu, porumbul rămânând alternativa cea mai hrănitoare.

Acum ca v-am trezit interesul, si curiozitatea papilelor gustative sa purcedem in tainele artei prepararii celui mai consacrat preparat al bucatariei noastre.

In primul si in primul rand avem imperios nevoie de un ceaun, un melesteu, un căuş si jumatate de faina proaspata de porumb cernuta in prealabil cu multa grijă. Mai avem nevoie de apa, cam 250-300 ml, in functie de cate persoane ai la masa si o lingura de sare.

Se pune ceaunul la foc incins cu apa si sarea, presarand putina faina deasupra. Atunci cand apa da in clocot turnam faina. Aici cel mai mare secret este sa pui faina atat cat trebuie pentru ca mamaliga sa nu-ti iasa nici prea moale nici prea tare. Daca ai pus prea putina faina, mai poti adauga pe parcurs, insa daca ai turnat prea multa, asteapta-te sa iti iasa, asa cum zicea bunicul meu, o mamaliga vartoasa.

Un alt secret ce l-am invatat de la mama atunci cand faci mamaliga trebuie sa lasi putin sa fiarba faina, nu sa mesteci incontinuu imediat ce ai pus faina, pentru ca nu mai stii cand e fiarta indeajuns. Apoi dupa ce ai lasat cam un minut doua sa fiarba,urmeaza sa mesteci bine bine bine, pentru a nu ramane niciun cocoloş.

Traditia cu care m-am nascut spune ca atunci cand abia ai transpirat deasupra focului mestecand in mamaliga, trebuie sa mai dai inca 100 de melestee sa-ti iasa o mamaliga vrednica. Cu cat o mesteci mai indelung cu atat iese mai gustoasa.

Un alt secret pe care-l aplic cu multa indemanare este modul in care mesteci cu melesteul. Miscarea trebuie sa fie asa cum e si a pamantului. Trebuie sa existe o miscare de revolutie, de jur imprejurul ceaunului, si o miscare in jurul axei melesteului. Astfel se impiedica aparitia cocoloaselor in mamaliga, si lipirea mamaligii de melesteu in timp ce mesteci de zor.

Cand faina a fiert indeajuns, si ai mestecat pana nu mai e niciun cocolos de faina, si cand se desprinde de ceaun, atunci e gata mamaliga. Acum intra in rol o alta ustensila folosita, o paleta din lemn pentru a curata melesteul si a „aranja” mamaliga pentru a fi rasturnata pe un fund de lemn curat. Odata rasturnata pe fund, mamaliga se taie felii cu ata, cu multa migala.

Din experienta mea pot sa va spun ca prima mamaliga pe care am facut-o am uitat sa-i pun sare..si nu era gustoasa, a doua era prea moale, apoi a treia a iesit prea cruda, tocmai la a patra incercare sau a cincea mi-a iesit o mamaliga ca la carte.

In bucataria romaneasca mamaliga se poate servi cu o gama larga de preparate de baza. Mancaruri desavarsite cum ar fi tochitura moldoveneasca, branza cu smantana, ochiuri cu slanina, balmus, sarmale, si multe alte bunatati. Strabunica mea avea o vorba: toate-s bune, dar cu mamaliga :)

Cu siguranta v-am facut pofta si dor de o mancare traditional romaneasca si nu imi mai ramane decat sa va doresc Pofta Buna!

Discurs de Dani Maxim
Poza de la Metropotam

Sambata, in 21 februarie eram singura acasa ca Victor era la un curs in afara localitatii urmand sa ajunga in acea dupa-amiaza. Eu m-am trezit la ora 10:00 (atipic pentru mine care dorm ca un porc in cucuruz sambata si duminica) cu gandul precis ca trebuie sa imi fac un test de sarcina…desi inca nu era cazul. La 10:05 vedeam cele 2 liniute roz. Nebunie!!! M-am bucurat nespus, am inceput sa topai, apoi mi-am dat seama ca nu e indicat…apoi m-am prefacut ca topai. M-am gandit sa nu il sun pe Victor, ci mai bine fac o prajitura si ii spun cand vine. Apoi am inceput sa calc in picioare apartamentul in lung si in lat…da, toti cei 27 de m2…si intr-un tarziu nu m-am putut abtine si l-am sunat pe Victor…era 10:30. Evident, multa fericire la capatul celalalt al firului invizibil…si la fel de evident ca nu am facut nici o prajitura in ziua respectiva ca nu m-am putut opri din mers si mimat topaituri. :)

Prima ecografie a avut loc joia urmatoare unde am vazut prima data punctuletul care ne facea atat de bucurosi, dar abia urmatoarea ecografie ne-a stors lacrimile cu adevarat: punctuletul acela mic, avea un punctulet minuscul care batea rapid-rapid…nu exista cuvinte!

A urmat o perioada in care imi era un somn crunt toata ziua si de multe ori m-am surprins la lucru ca nu aveam activitate cerebrala in fata calculatorului. Cine stie de cate ori am avut o fata de leguma si nici nu mi-am dat seama?

In aprilie am fost la o nunta si acolo ne-am anuntat prietenii. La ora 23:00 eram praf de somn!! Dar am luptat eroic pentru ca am vrut sa prindem tortul. Si l-am prins…am plecat imediat dupa ce l-au taiat, fara sa il gustam…inca ma mai gandesc la el cateodata…

Incepea deja sa mi se vada burta, dar parea a burta de bere…abia am asteptat sa se faca mai mare sa nu se inteleaga gresit. :)

La 12 saptamani, la control, medicul ne-a intrebat daca vrem sa stim ce este. Noi am raspuns intr-un glas “Da, clar!”…”Eeeee…50% fetita, 50% baietel”.

La 14 saptamani am inceput gimnastica de gravide si gimnastica acvatica. Asta m-a ajutat sa imi mai repar cat de cat spatele si sa vad incotro ma indrept. La inceput eram “burta cea mai mica” si ma uitam curioasa la burtile uriase si ma gandeam “Oare cum se misca??”…iar la final eram “burta cea mai mare”…la care se uitau alti ochi…

La 16 saptamani, am fost la un control de rutina (eu as fi vrut in fiecare zi sa il vad la eco pe micul bebe, dar sotul meu a decis ca nu avem bugetul necesar pentru a achizitiona un ecograf). In timpul controlului, doctorita e exclamat “E baiat, ramane?”. Am ras. Si avem o poza cu cocoselul cu o sageata pe el. :)

La 17 saptamani am simtit o lovitura puternica in timp ce ne uitam duminica dimineata la desene animate (deloc atipic!)…apoi o perioada nu am mai simtit nimic. De la 20 de saptamani incolo, era foarte miscator, asa ca l-am poreclit Miscocea. Cand a crescut mai mare, imi dadeam mai tintit…direct in coaste, asa ca a devenit Costica Miscocea si asa il prezentam tuturor. Asadar, chiriasul garsonierei mele s-a dovedit a fi un scandalagiu si jumatate, fapt care mi-a adus multe plangeri de la vecinii sai, cei mai afectati fiind familia Coaste si dna Vezica.

In mai am fost la nunta unei prietene foarte bune, dar am fost in priza toata noaptea; depasisem oboseala crunta si am dansat pana la 4 dimineata…inclusiv “pinguinul” (ironic, nu?). La un moment dat, era o melodie care imi placea muuult de tot si i-am spus lui Victor ca vreau sa dansam, la care el, senin, “Pai acum poti sa mergi fara mine, ca deja ai partener!”.

La nunta din iulie, puterile m-au mai parasit, dar si mobilitatea. Din mersul gratios de gazela pe care il aveam inainte de sarcina, in vara eram sprintena ca un pinguin, urmand ca mai spre final sa am delicatetea unei morse.

In august am fost impreuna cu Victor la cursurile de puericultura unde am invatat cand si cat de repede trebuie sa fugim la spital si de ce sa nu ne speriem cand ajungem cu micutul acasa.

Aaaa…in timp ce unele gravide mai au episoade de greata, eu aveam episoade…hormonale. De exemplu, intr-o dimineata m-am trezit extrem de nervoasa si am avut un discurs agresiv de vreo 10 minute legat un coleg de la serviciu, apoi am izbucnit in plans, apoi m-am imbracat si am pornit relaxata cu Victor la serviciu. E doar un exemplu…ar trebui sa ii ridic statuie sotului meu pentru cate a indurat, dar daca fac asta i se urca la cap. :)

In septembrie am intrat in concediu prenatal si credeam ca o sa am timp sa fac ce vreau eu, dar timpul trecea foarte repede si somnurile mele erau din ce in ce mai lungi…ca sa nu mai mentionez faptul ca mergeam la piata si jumatate din timpul petrecut afara din casa era coboratul si urcatul scarilor pana la etajul 2… :)

Dupa 8 luni, 2 saptamani si 4 zile, la ora 3:00 noaptea m-am trezit alertata “Victor, mi s-a rupt apa!”…la care el, linistit si adormit “Ti-a curs pana la genunchi?”…”Nu!”, “Atunci culca-te inapoi ca nu e nimic”. L-am ascultat, dar apoi iar m-am panicat, iar l-am trezit, iar aceeasi poveste…la 5:00 am izbucnit in plans ca il las pe asta micu’ fara lichid amniotic fiindca el nu ma crede ca trebuie sa plecam. A sunat la Athena (spitalul, nu orasul!) si a intrebat ce sa facem dat fiind ca eu sustin ca mi s-a rupt apa, dar nu asa tare cum “vezi in filme”. Ni s-a spus sa mergem la un control, ca au mai fost doamne asa nesigure ca mine care au mers la un control si…n-au mai plecat.

Am facut rapid un dus, la 6:00 eram la Athena la control si…n-am mai plecat. 12 ore mai tarziu, in 22.10.2010 la ora 18:20 se nastea Tudor. Iar restul e can-can. :)

Discurs de Maria Tomescu

De data aceasta nu mi-a fost greu sa aleg un subiect pentru aceasta lectie 9. Astazi am sa va vorbesc despre ceva intangibil si care in decursul a 5000 de ani de istorie inregistrata a reprezentat motorul progresului omului in particular si al omenirii in general. Despre ceva ce ar trebui sa folosim si noi toti.

Stiu si ca nu va pot invata ceva nou ci, dupa cum spunea Galileo Galilei, doar sa va atrag atentia asupra ceva ce stiti deja. Cheia din titlul discursului meu este de fapt educatia si in particular autoeducatia. Fiecaruia dintre noi ii place sa traiasca bine, sa faca ce ii place, sa fie fericit. Ne place sa fim oameni mai buni. Educatia este instrumentul care daca este folosit inteligent ne va ajuta enorm pe parcusul vietii sa ajungem unde dorim. Educatia reprezinta insa un proces continuu, fara de oprire.

Nu trebuie sa va arat nici o statistica pentru a-mi sustine punctul de vedere. Toata lumea stie la nivel inconstient eficienta educatiei in a crea oameni din ce in ce mai buni. De asemenea este dovedit fara de tagada ca venitul unei persoane este direct proportional cu nivelul sau de educatie. Si atunci ce mai asteptam? Sa-i dam bataie. Fara sa ne oprim.

Dar care ar fi avantajele unei educatii bune? Sunt prea multe ca se le enumerez pe toate. Nu am destul timp la dispozitie. Insa am ales trei pe care sa vi le impartasesc:
1) Cu cat suntem mai educati si oameni mai buni suntem mai respectati de catre semenii nostri.
2) Cu cat stim mai multe lucruri despre un anumit domeniu putem identifica valoarea atunci cand o intalnim
3) Daca putem vedea valoarea atunci putem vedea oportunitatile ce ne apar in fata si actiona asupra lor

Vestea buna este ca instrumentele cu ajutorul carora ne putem educa sunt mult mai numeroase, mai usor de utilizat si mai variate fata de acum 10 ani. Pe langa clasicele carti putem folosi de exemplu inregistrarile video si audio de pe internet. Haideti sa va dau un exemplu din domeniul investitiilor.

Unii se aventureaza sa spuna ca acum nu mai avem scuze. Nu as merge atat de departe. Insa ce pot sa va spun cu siguranta este ca sansele si uneltele pe care le avem la dispozitie sunt mult mai puternice si mai accesibile decat cele pe care le-au avut la dispozitie de exemplu parintii nostri.

Imi amintesc in timpul facultatii cand stateam in complexul studentesc si colectionam fisiere PDF despre diferite domenii pentru ca poate vreodata voi avea nevoie de ele. Cat de fraier eram! Inca nu realizasem ca am intrat in era informatiei! Gata! Nu prea mai exista limite in ceea ce priveste informarea! Singura limita ramasa este identificarea a ceea ce ne place, ce vrem sa facem si sa ne autodisciplinam sa actionam. Pentru ca noi nu vrem sa ramanem in urma.

Asa ca daca nu ati facut-o pana acum actionati: gasiti ce va place si educati-va in acea directie. Nu exista alta solutie: ori mergem inainte ori ramanem inapoi. Si cred ca toti preferam a 2-a varianta.

Discurs de Calin Gilea.

Astazi voi vorbi despre acei practicanti indrazneti si rebeli ai sporturilor urbane, acei copii si tineri cu adevarat liberi din orasele moderne, care reusesc sa sfideze uneori chiar si legile fizicii. Sporturile urbane au puterea sa transforme chiar si cea mai tehnologizata si controlata curba intr-un teren de joaca urias pentru spiritele libere si indraznete. Unele dintre aceste sporturi sunt cuminti si la indemana oricarui copil staruitor, in timp ce altele vizeaza irealul.

Intre cele mai accesibile sporturi urbane, care au, de altfel, zeci de milioane de adepti si practicanti in toata lumea, se numara skating-ul si rolling-ul. Dupa cum o spune si numele lor, aceste sporturi presupun deplasarea cu ajutorul unui skateboard sau al unei perechi de role. Echipamentele pot fi intrebuintate, la randul lor, pe niveluri de dificultate. Daca cei mai multi practicanti se multumesc sa iasa la o plimbare relaxanta pe aleile si trotuarele oraselor, stand pe o placa de skate sau purtand rolele in picioare si riscand sa se accidenteze doar din princina neatentiei, exista si acei utilizatori – ai acelorasi echipamente – care transforma totul intr-o aventura spectaculoasa.

Uneori fete, dar mai ales baieti, virtuosii skateboarderi si rolleri se angajeaza in exhibitii uluitoare, executate fie cu ajutorul unor scari si balustrade ale parcurilor si cladirilor, fie “asistati” de ceea ce ei numesc “half-pipe”, o structura asemanatoare unei bolte rasturnate, de obicei din lemn, asezata pe sol si a carei forma permite executarea unor miscari extreme: salturi, rasuciri in aer, uneori si la 720 de grade, contorsionari, si nu in ultimul rand, nelipsitele accidente. Destul de frecvent in Statele Unite si in tarile occidentale, mai rar la noi, dar nelipsind totusi cu desavarsire, se organizeaza competitii serioase pentru acesti sportivi care au, uneori, mize consistente in bani si echipamente. Rolele si skateboard-urile sunt adecvate asfaltului, barelor, treptelor, bancilor, in general unei suite de elemente tipic urbane.

In aceeasi categorie, cu practicanti atat domestici si amatori, cat si profesionisti si extremi, intra si ciclismul. Si el este, cel mai adesea, practicat in limitele normalitatii, pentru plimbari, dar, uneori, se ajunge si la excentricitati motrice, pe diferite bucati de constructii si betoane, facand sa para ca expertul implicat in actiunea respectiva este din alta lume. “Trick”-urile cu bicicleta sunt, poate, cele mai spectaculoase si cele mai demne de admiratie, deoarece, spre deosebire de skateboard si role, este vorba despre un obiect mult mai mare si mai greu, a carui manuire implica atat mainile, cat si picioarele si a carui manevrare gresita poate duce la accidentari dintre cele mai grave.

Amintiti-va, ei nu sunt priviti ca niste sportivi, nu fac performanta – cel putin nu dupa rigorile conventionale – si nu primesc medalii. Cu toate acestea, unii dintre ei s-ar putea masura, probabil, in agilitate, dibacie, curaj si disciplina cu marii atleti si campioni sportivi ai lumii… ei sunt … amatorii de sporturi urbane.

Discurs de Adrian Marciuc
Poza de Luis Diaz

Am o intrebare pentru voi.

Care sunt lucururile pe care vi le doriti? Care va bazaie in permanenta. Cele de care nu uitati dupa cateva zile. Care nu sunt doar un impuls ca atunci cand vezi o haina frumoasa in magazin.

Pentru mine unul dintre acesta a fost sa calatoresc in Africa.
Ce m-a atras acolo?
Am vrut sa descopar un spatiu cultural nou, diferit de cel cunoscut European, sa imi testez limitele si capacitatea de a ma descurca in acest mediu nou si dificil. Si nu in ultimul rand sa vad cu adevarat ce se intampla acolo si cum traiesc oamenii.

Planificarea excursiei nu a fost foarte detaliata. Nu m-a interest nimic in afara de a stabili ce tari voi vizita, cat timp voi sta in fiecare si care e bugetul alocat.
Am hotarat sa plec singur pentru ca, suprprinzator, peste tot sunt oameni si in consecinta nu m-am simtit niciodata singur. Pentru ca nu am depins de nimeni mi-a permis sa decid mult mai usor unde vreau sa merg si cu cine sa ma intalnesc.

Am plecat din Berlin cu destinatia Fes, Maroc, in data de 2 decembrie. Ajuns in Fes, m-am intalnit, prin coincidenta, cu un bun prieten din Berlin. Am calatorit impreuna cateva zile dupa care ne-am despartit, el cu destinatia Marrakech, eu cu destinatia Rabat unde trebuia sa imi fac viza pentru Mauritania. Ajuns in Rabat am intalnit trei romance foarte ospitaliere care mi-au povestit un pic cum este viata in Maroc ele traind acolo deja de cativa ani. Marocul seamana cu Romania doar ca e mai cald, e plin de palmieri si portocali si oamenii vorbesc araba si franceza dupa cum puteti vedea din poze. Dar ce m-a impresionat in mod deosebit sunt cetatile vechi numite medina si forfota din pietele de obiecte artizanale.

Din Rabat am plecat spre Casablanca unde m-am intalnit cu Anas, un prieten marocan, cu care am stabilit inca din Berlin ca vom calatori impreuna. Alaturi de el au mai venit Jose, portorican, Misa din Japonia, Walid, marocan, Cato si Andrea din Olanda si Ashley si Zoe din SUA. Impreuna am vizitat muntii Atlas, desertul din sud si am petrecut Craciunul si Anul Nou la Oceanul Atlantic in Essaouira. A fost un timp grozav si ma bucur ca i-am intalnit dar dupa Anul Nou a trebuit sa ma despart de ei si sa imi continui drumul spre sud de unde avea sa inceapa adevarata aventura.

Mi-au luat 24 ore cu autobuzul sa ajung pana in Dakhla, capitala teritoriului Sahara de Vest si de acolo inca 16 ore ca sa ajung in Nouakchott, Mauritania.
Mauritania cred ca e o tara despre care cred ca aproape nimeni nu a auzit. Majoritatea desert, este locuita de catre fostii tuaregi care au trecut la un mod de viata sedentar. Fosta colonie franceza si-a castigat independenta in 1960 si fata de Maroc mi s-a parut o tara mai saraca si mai inapoiata. Infrastructura lasa mult de dorit iar diferentele intre bogati si saraci sunt mult mai accentuate. Imaginati-va un oras de marimea Bucurestiului in care nu exista semafoare la intersectii, canalizarea si apa curenta lipsesc in mare parte si totul e plin de nisip adus de vantul din desert. La inceput lucurile astea m-au surprins in mod neplacut si am exclamat in gand: “Ah, unde naiba am ajuns!”. Dar in cateva zile am inceput sa ma adaptez la noua situatie si sa observ si partile bune. Anume oamenii pe care i-am intalnit acolo si care mi s-au parut extraordinari. Am intalnit familia unui fost marinar roman care s-a stabilit acolo dupa scandalul neplatii marinarilor in anii 90.

Daca eu aveam impresia ca fac ceva riscant si nou, tot in Mauritania am intalnit un cuplu francez care traversau Africa de la Nord la Sud pe bicicleta timp de 2 ani. Au inceput din Lyon, Franta, si traversasera deja Spania, Maroc si Sahara de Vest. Pedalau aproximativ 50 km pe zi, 4 zile pe saptamana si stateau acasa la bastinasi care ii primeau cu bratele deschise.

Din cauza caldurii m-am imbolnavit de la o bautura rece si a trebuit sa stau acolo o saptamana sa-mi revin. Sansa a facut ca in timp ce e eram bolnav sa dau peste alti 4 romani din Bucuresti cu care m-am reintalnit apoi in Mali. Surprinzator, cred ca am vorbit mai multa romana decat franceza in toata excursia. Nu ma asteptam de nici un fel sa dau peste alti romani in aceasta parte a lumii dar se pare ca sortii nu ii pasa de asteptarile noastre. Dupa ce m-am insanatosit am continuat spre Mali in ce a fost probabil cel mai mizerabil autobuz pe care l-am intalnit vreodata. Imaginati-va un fost autocar cu bagajele legate sus, cu scaunele in general rupte si in care lumea intra cu bidoane, copii si (da!) gaini. Si am mers timp de 40 de ore cu multe opriri pentru rugaciune, politie, vama si pauza de masa.

Mali e o tara impresionanta. Situata intre Sahel si Sahara este leaganul multor natiuni si triburi, si in antichitate a fost teritoriul unui mare imperiu. De o frumusete deosebita sunt artele traditionale iar muzica maliana sta la originea blues-ul american. Natura, dupa cum puteti vedea este si ea de o frumusete covarsitoare. Dar ce m-a impresionat cel mai mult este vestimentatia oamenilor. Hainele lor sunt o simfonie a culorilor si modelelor viu colorate. Iar dupa cum veti vedea in pozele urmatoare aceste feluri de haine sunt purtate de catre toti: femei, barbati, copii, ministri si sateni. Toti au o vestimentatie care radiaza de-a dreptul.

In Mali am stat putin in capitala Bamako care e un oras foarte aglomerat si foarte poluat cu diferente mari intre saraci si bogati. In poze puteti vedea cateva exemple cum ar fi o nunta ministeriala sau orasul administrativ sau aglomeratul pod peste Niger.
Am remarcat acolo o nevoie foarte mare de educatie. 70% dintre oameni nu stiu sa scrie si sa citeasca ceea ce pentru noi poate parea inimaginabil. Dar am ajuns sa vad cu proprii ochi oameni care desi cunosteau 3 limbi erau analfabeti sau sa dau de soferi de taxi care nu cunosc aritmetica cea mai simpla.

Mopti e un oras mai mic, un centru pentru multi turisti care vin in Mali deoarece de aici se poate pleca spre Tinutul Dogon sau Timbuktu. Aici am avut ocazia de a vizita un sat si a vedea cum inca traiesc poate chiar majoritatea malienilor. Am vazut portul foarte aglomerat pe Niger si un apus de soare absolut superb.

Din Mopti am facut o incursiune de 3 zile in Tinutul Dogon. Acesta este un loc protejat de o granita naturala si anume faleza Bandiagara unde oamenii inca isi mai pastreaza modul de viata traditional rural. Are aproximativ 600.000 de locuitori care s-au refugiat in aceasta regiune deoarece au refuzat islamizarea de acum 1000 de ani si inca mai pastreaza credintele si traditiile de atunci. In cele trei zile cat am fost pe acolo am admirat peisajele absolut incredibile, cat si artele traditionale dupa cum puteti vedea. Noaptea am dormit pe acoperisurile caselor si am asistat la concertul dat de catre magari, caini si tantari. Iar intr-un final am scapat cu greu de zecile de copii dornici sa ii vada be tubabi (adica pe albi).

A auzit cineva de Timbuktu? Poate doar ca fiind un sinonim pentru “la capatul lumii”.
Timbuktu e legendarul oras din desert care a fost atins de europeni cu mari eforturi abia in 1828 de catre francezul Rene Caille. Este legendar pentru ca in antichitate a fost un important centru comercial si universitar musulman. Aici veneau caravanele ce traversau desertul sa isi vanda marfurile negustorilor de pe Niger. Si tot aici veneau invatati musulmani si peste 25.000 de studenti intr-una din cele mai mari universitati islamice. Astazi este doar o umbra a trecutului sau glorios. Un fel de tabara tuarega mai intinsa. Acolo am stat la un cuplu format dintr-o femeie canadiana si un barbat tuareg care au fost din cale afara de ospitalieri si generosi incat ne-am simtit aprope ca facand parte din familie. In mod paradoxal, desi multi ne avertizau sa nu mergem acolo pentru ca ar fi periculos, a fost unul din locurile unde m-am simtit cel mai in siguranta. Dar cu astfel de zvonuri m-am obisnuit deja si cu toate ca le ascult nu tin cont de ele decat daca au o baza clara si reala ceea ce de obicei nu se intampla.

Timbuktu a fost cel mai indepartat loc al calatoriei mele. De aici m-am intors iar punctul culminant a fost excursia cu piroga de 3 zile pe raul Niger. Dupa atata drum pe jos, cu masina si autobuzul am savurat 3 zile de zacut, leganat, admirat peisajul si apusul de soare. Si fumat hasis :)

Am sentimentul ca in cele doua luni jumate am atins doar suprafata si mi-am dat seama ca e inca mult mai mult de descoperit dincolo de destinatiile tipic turistice. Dar pentru asta e nevoie si de mai mult timp.
Am avut ocazia de a vedea perspective unice si deosebite asupra vietii. Am intalnit culturi complet diferite. Am intalnit oameni care nu credeam ca exista si care faceau lucuri ce mi se pareau imposibile. Am ajuns sa apreciez mult mai mult lucrurile simple si sa imi dau seama de luxul in care traim noi aici in Europa comparativ cu majoritatea celorlalti oameni. Am vazut oameni care desi traiesc din foarte putin reusesc sa fie multumiti cu atat si inca foarte generosi pe deasupra. Am dat de oameni care au plecat in Egipt si Libia pentru a relata de acolo deci si-au asumat riscuri foarte mari doar ca sa fie alaturi de altii in aceste momente de cumpana. Mi-am dat seama ca imbatranesc si timpul meu este limitat.
Am ajuns sa apreciez mult mai mult Romania si chiar am aflat mai multe despre Romania de la acesti romani pe care i-am intalnit acolo si care aveau fiecare povesti uimitoare de spus.

Am senzatia ca am trait si am vazut mai multe in calatoria asta decat poate intr-un an intreg.

Va multumesc.

Discurs de Walter Fettich