Invaluita intr-un cocon fragil al atmosferei, planeta Pamant se roteste senina in jurul axei sale precum un giuvaier alb-albastru. Camin pentru mai mult de 100 milioane de specii si leaganul umanitatii, planeta noastra este dominata de oceane datatoare de viata. Arthur C. Clarke a zis ca noi am fi trebuit sa numim planeta Ocean, in loc de Pamant. Si, din spatiu, este simplu sa intelegem de ce. Plecand de aici, vom calatorii distante inimaginabile, trecand in viteza pe langa planetele vecine pentru a plonja in spatiul inter-stelar. Destinatia noastra este marginea galaxiei unde vom fi martori la doua evenimente memorabile: nasterea si moartea stelelor. Ele sunt printe cele mai spectaculoase evenimente din cosmos si va invit la o extraordinara calatorie.
Voiajul nostru incepe cu cel mai mic pas posibil. Si deja Pamantul este o prezența distanta. Calatorim cu viteza luminii si ajungem la cel mai apropiat vecin al nostru, Luna, intr-o clipita. Ea este imensa pentru un satelit si, avand un sfert din dimensiunea Pamantului, este cel mai mare satelit din sistemul solar comparativ cu planeta parinte.
Prima planeta vizitata in calatoria noastra este Venus. Invaluita intr-un strat dens de gaze otravitoare, ea a fost multa vreme considerata un astru datorita stralucirii cu care lumineaza cerul noptii. A servit drept muza pentru generatii de artisti care i-au cantat frumusetea si i-au inchinat poezii. Pentru noi, Venus este rampa de lansare prin care acumulam viteza necesara de a ajunge la Mercur. Mercur este o lume moarta. Apropierea de Soare nu ii este benefica, scoarta-i fiind mistuita de o caldura nimicitoare. Trecand de Mercur, viteza noastra creste si mai mult. Suntem prinsi in imbratisarea gravitationala a Soarelui si putem observa clar structurile de pe suprafata acestuia. Furtuni si jeturi solare care ar putea inghiti Pamantul ne fac sa nu ne apropiem prea mult, ci ne avantam si mai adanc in sistemul solar extern. Dupa Soare, in departare deslusim faimoasa planeta rosie, Marte, care a starnit atat de multe controverse cu privire la potentialii sai locuitori. Apropiindu-ne de ea, vedem ca suprafata ei este complet moarta si astfel pierdem orice speranta ca un locuitor ne-ar putea saluta calduros. Calatoria noastra continua.
Prima bariera care strajuieste la granita dintre sistemul solar intern si extern este centura de asteroizi. Cu greu depasim aceasta prima piedica, doar ca sa fim apoi intampinati de stapanii giganti ai sistemului solar extern. Lumi gargantuelice, alcatuite din gaz si gheata salasluiesc in lumea intunecata departe de Soare.
Grandiosul Jupiter este prima planeta din sistemul solar extern. Este o planeta atat de vasta incat masa si volumul sau sunt mai mari decat al tuturor celorlalte planete combinate. Ca si Soarele, Jupiter este predominant alcatuita din hidrogen, dar ar fi trebuit sa fie mult mai masiva pentru ca focul intern sa se aprinda. Si de multe ori a fost descrisa ca o stea esuata.
A doua cea mai mare planeta din sistemul solar este Saturn, dar ea este si cea mai inconsistenta. Este singura planeta care are densitatea mai mica decat a apei, iar discurile sala diafane ne capteaza privirile. Dar oricat de spectaculos ar fi Saturn cu inelele sale de gheata si roca, micuta luna Enceladus este vedeta acestei scene cosmice. Ea este prinsa la mijloc in razboiul gravitational dintre Saturn si ceilalti cativa sateliti ai sai. Caldura generata pe masura ce forma satelitului se schimba topeste gheata aflata la doar cativa metrii sub scoarta. Jeturi imense de apa tasnesc catre spatiu cu viteze ametitoare, doar ca mai apoi sa se aseze din nou pe suprafata satelitului sub forma de zapada usoara.
Urmeaza o treiada de lumi gazoase sau inghetate: Uranus, Neptun si Pluto. Lor le-a trebuit mult timp pana sa intre in clubul select al planetelor sistemului solar, fiind considerate sateliti ai gigantilor Saturn si Jupiter. Dar viteza noastra creste. Nu avem timp sa poposim prea mult pe langa ele, fiindca in departare intrezarim granita sistemului solar.
Si iata, in sfarsit am iesit din sistemul solar. Pamantul este departe. Aproape ca nici nu il mai putem percepe. Este acum la fel de mic si insignifiant pe fondul negru de smoala al cosmosului ca orice alta planeta.
Odata iesiti din sistemul solar, orele-lumina se transforma in ani-lumina. Ne indreptam catre stele, si mai precis, catre locul unde o varietate infinita se nasc si mor intr-un ciclu neintrerupt.
Zamislirea stelelor incepe in cresele de stele, cum ar fi Nebuloasa Vultur. Acest imens nor de praf si gaz contine semintele din care viitoarele stele se vor naste. Acolo unde norii incep sa coalizeze se va forma o proto-stea, care, cu timpul, va capta in stransoarea ei gravitationala tot mai multa materie. In momentul in care devine destul de masiva pentru ca scanteia vietii sa lumineze, o noua stea se naste. Lumina nasterii poate ilumina intregul nor din care ea a fost creata.
Moartea stelelor este, probabil, si mai spectaculoasa. Stele de dimensiune medie, la fel ca soarele nostru, isi consuma cu lacomie combustibilul si il epuizeaza intr-un timp relativ scurt. In acel moment, cuptorul din interior nu va mai putea sustine focul stelar. In schimb, el se va muta catre suprafata stelei, in straturile exterioare, facandu-le sa se umfle si sa se mareasca. Soarele galben si blajin de acum se transforma intr-un mostru rosu si flamand. Dupa scurt timp, planetele din imediata vecinatate vor fi inghitite de steaua tot mai infometata. Totul culmineaza cu un travaliu al mortii in care astrul isi arunca giulgiurile exterioare intr-o explozie fluorescenta de gaz. Soarele devine o nebuloasa planetara.
In timp ce majoritatea stelelor isi incheie viata sub forma unei nebuloase planetare, gigantii galaxiei vor avea o soarta si mai spectaculoasa. Un astfel de gigant este ATA Carina. Astru de 100 ori mai masiv decat soarele nostru si mult mai luminos, el isi consuma combustibilul cu o voracitate extraordinara, traind doar cateva milioane de ani. Iar viata stelei ATA Carina este pe sfarsite. La fel ca si rudele lor mai mici, super-gigantii mistuie in interior combustibilul. Insa, spre deosebire de ei, procesul nu se termina aici. Un complex lant de reactii chimice aduce vaporosul heliu in starea de fier masiv. Presiunea nimicitoare din interior permite ca acest proces sa se realizeze. Dar o inima de fier in interiorul unei stelei se traduce printr-o sentinta la o moarte violenta. Nici cel mai puternic si iscusit alchimist cosmic nu ar mai putea trasforma fierul in alt material. Incet, incet, nucleul de fier creste pana la un punct culminant in care steaua nu mai poate rezista si se abandoneaza gravitatiei. In acel moment, nucleul de fier este comprimat si mai mult intr-o sfera de dimensiunea unui oras numita stea-neutronica. Aceasta comprimare genereaza o lumina de o intensitate zdrobitoare, incat ajunge sa lumineze intreaga galaxie si chiar sa o depaseasca.
Dar procesul nu se incheie aici. Moartea giganticei stele nu este inca pe deplin incheiata. Atunci cand gravitatia se impune pentru ultima oara asupra nucleului muribund, steaua neutronica devine un adevarat monstru. Se transforma total, dintr-un maiestuos astru intr-un mostru intunecat, avid si infometat. El ajunge sa inghita tot ce ii sta in cale. Tot, inclusiv lumina. Si poftele exacerbate ale acestuia cauzeaza un intreg dezastru in urma lui. El este o gaura neagra. Iar in centrul galaxiei noastre exista un astfel de mostru. Momentan el doarme si are inca destula hrana. Insa, intr-un viitor nu prea indepartat, este sigur ca se va trezi din nou.
Suntem obositi dupa aceasta lunga calatorie. Am strabatut milioane si milioane de kilometrii pana la marginea galaxiei noaste. Scopul acesteia a fost sa fim martori la doua dintre cele mai spectaculoase evenimente care mentin ciclul vietii in Univers. Nasterea si moartea stelelor. Si nu am fost dezamagiti. Ambele evenimente sunt marcate de explozii incredibil de puternice. Datorita lor noi suntem aici prezenti, ca adevarati „copii ai stelelor”, pentru a putea contempla frumusetea cosmosului.
Discurs sustinut in cadrul unei intalniri Timisoara Toastmasters de catre
Marius Pepu.
