Marea intrebare

Cati dintre voi v-ati adresat urmatoarea intrebare: “Ce va fi dupa viata aceasta?” Sunt convinsa ca nu exista om sa nu se fi intrebat asta de zeci de ori, de obicei fara sa ajunga la vrea concluzie. Am dreptate?

Chiar asa? Cine poate raspunde? Ce va fi dupa? Rai? Iad? Dar ce inseamna asta? Concret. Ce va fi?

Ei bine, parerea mea este si repet este doar parerea mea, ca va fi exact ceea ce ne imaginam noi acum ca este. Si asta pentru ca dupa moarte, trupul dispare si ramane numai sufletul, mintea, subconstientul…cum vreti sa-i spuneti, iar eu am mare incredere in puterea mintii noastre incomplet explorate.

Pur si simplu, daca ne imaginam ca nu va fi nimic, atunci chiar nu va fi, in schimb daca avem credinta in existenta raiului si a iadului, atunci acolo vom ajunge. Unde mai exact, asta depinde nu numai de puterea noastra inconstienta de a ne programa subconstientul, dar si de felul nostru de a fi, de a gandi, de a actiona.

Mai mult decat atat, eu cred cu tarie ca inclusiv in viata aceasta, depinde doar de noi, de cum vedem noi lucrurile, daca traim raiul sau iadul pe pamant. Repet. Depinde numai si numai de ceea ce noi credem. De nimic altceva. Si acum o sa va spun o poveste, special pentru curiosii care vor sa stie ce va fi dupa.

Intr-o buna zi, Dumnezeu a privit de sus din ceruri spre pamant si a vazut de acolo un om mic, mic, asa de mic ca numai ochii i se vedeau…si poate un pic din maini. Si ii sopteste unui inger care tocmai trecea pe acolo:

-Vezi tu omul acela transformat si disproportionat? Acela este atata de curios, ca vrea sa vada raiul si iadul…asta il macina pe el! Pe omul ala, du-te si du-l in iad, apoi adu-l si in rai, el singur sa vada cum e acolo jos si aici sus. Nu cum se preda la scoala, sa vada exact cum stau lucrurile.

Ingerasul si-a aruncat trompeta si, dand incet din aripi, a ajuns la usa omului curios. [cioc-cioc] Ii deschide omul ochi si inca putin maini:

-Omule, tu esti ala curios?
-Pai nu vezi cum arat? E scris pe mine! Eu sunt!
-Atunci hai sa mergem. Tine-te de mine!

Si s-a prins de picioarele lui ciolanoase de inger (asta e rar la ingeri)…hooop in sus.

Porneste ingerul incet in sus, numai de-aia sa poata sa se scufunde de sus pana in adancurile pamantului. Si in calatoria lor se mai uitau in stanga in dreapta la straturile de pamant si ziceau dand din cap a dezaprobare: “Anul asta n-au semanat! Poate nu asteapta nici primavara! Ce lume murdara!”

Incet-incet au ajuns la poarta iadului. Eiiii, ce poarta! Era acolo o poarta imensa din lemn de nuc. Pentru ca acolo numai asa in grupuri se duc oamenii, asa ca este nevoie de o poarta uriasa. Au batut tare (ca poate portarul dormea pe urechi) [cioc-cioc] si se deschide poarta aia ingrozitor de mare si fara nici o forma. Eiiii si cum arata poarta, dar cum arata portarul: inaintea lui a fost limba, el numai mergea dupa ea. Se opreste portarul si intreaba cu o voce tremuranda:

-Ce cauti aici ingerasule?
-Eu ce caut? Asta ce cauta!
-Cine?
-Asta!

Il cauta dracul cu ochii, n-a fost lucru usor sa-l gaseasca! Si cand l-a vazut: “Sfinte Usturoi!” (ca fiecare trebuie sa creada  in ceva).

-Cine e asta?
-Lasa-l ma, asta-i curiosul!

Se da dracul la o parte si il lasa sa intre (slava Domnului, ca altfel aici s-ar termina povestea mea!). Si intra curiosul si ce vede: in mijlocul iadului o masa mare mare rotunda cu tot felul de mancaruri pe ea; si ieseau aburi numai din alea fierbinti (ca nici in iad aburii nu ies din mancarea rece!), iar in jurul mesei suflete, ca mine si ca voi, exact ca niste oameni. Si fiecare avea cate o lingura, dar lingura era mai lunga decat mana si aici a fost problema, ca partea esentiala din lingura nu e coada, ci capatul din care mananci, iar ei nu puteau ajunge cu gura chiar daca isi intindeau gaturile. Si in fiecare minut mureau de foame langa masa plina de bunatati!

-Ce groaznic! Sa mori de foame langa masa plina! Du-ma de aici, ingerule!
-Bine, bine, ia-ma de glezne! Si hooop in sus au urcat spre rai. Si in drumul lor au trecut si printr-o grozava furtuna de grindina si verde, albastru, mov s-a facut omul nostru curios (trebuie sa tin un discurs colorat, nu?). S-au inaltat si iacata-i la poarta raiului. Stiti voi cat e de mica poarta raiului? Si cat e de plina de panza de paianjen? Foarte rar ajunge cineva acolo, iar pe poarta aceea nu incapi decat dintr-o parte si atunci numai daca te straduiesti.

Au batut ei la poarta [cioc-cioc] si le-a deschis Sfantul Petru.

-Inger mic, ce cauti tu aici?
-Eu? Asta ce cauta!
-Cine?
-Asta, aicia-i!
-Dumnezeule cat e de curios asta! Asa curios sa fii ca om!
-Petru, da-te la o parte sa intre sa vada.

Intra omuletul pe poarta raiului si ce el a vazut acolo, aia a fost vazut! Si ce credeti ca a vazut? In mijlocul raiului era o masa mare mare si rotunda. Masa era plina de tot felul de mancaruri care mai de care mai alese si credeti-ma, nu alea reci fumegau, ci alea calde! Iar in jurul mesei erau suflete, ca mine si ca voi, fix ca niste oameni! La fiecare era cate o lingura, iar lingura avea coada mai lunga decat mana lor.

Dar acolo nu murea nimeni de foame, pentru ca se hraneau unul pe celalalt.