Revenisem in Timisoara dupa un an si jumatate, incercand sa ma readaptez la realitatea autohtona si adunand cioburile dupa o relatie de cateva luni care stiam ca nu are nici un viitor din cauza distantei si a prioritatilor diferite, dar pe care inca nu eram dispusa sa o las in urma.
La firma unde lucram, colectivul se dublase ca numar in timpul cat am fost plecata, si 4 dintre colegi erau membri Toastmasters de vreo 6 luni. Inevitabil, in pauzele de masa se aborda din cand in cand acest subiect, si am devenit curioasa sa aflu mai multe …dupa o vizita la una dintre sedinte, au urmat cateva discutii si tentative de recrutare, eu sustinand in continuu ca vorbitul in public nu este pentru mine, ca nu-mi place si ca nu am talent pentru o astfel de activitate; contraargumentul convingator pe care l-am primit a fost: „Nu poti sa spui ca nu-ti place, sau ca nu e pentru tine, pana nu incerci“. Bine, m-am gandit, atunci voi incerca si voi decide dupa aceea daca imi place sau nu. (In traducere libera: “o sa-ti demonstrez ca nu sunt buna la chestia asta”); un motiv in plus a fost faptul ca aveam nevoie sa fiu ocupata cu ceva, orice, sa am impresia ca fac ceva util si sa nu am timp sa ma gandesc mai departe la “cioburi”.
Inscrierea la Toastmasters a insemnat implicit acceptarea provocarii de a vorbi in public, care este de fapt scopul acestui club. Am pornit astfel pe ceea ce voi numi metaforic “drumul comunicatorului competent“ (primul manual de comunicare pe care il folosim la “Toastmasters”se numeste “Competent Communication”, si contine zece proiecte).
Sunt de trei luni membru Toastmasters, si acum doua saptamani am sustinut cel de-al 3 discurs. Conform manualului, si conform asteptarilor mele, in acest punct ar trebui sa se simta primele rezultate: vocea nu mai tremura in fata publicului, privirea nu mai ramane agatata in tavan, iar mainile crispate in buzunar sunt de domeniul trecutului. Acum incep alte provocari: un limbaj al corpului mult mai complex si mai natural, folosirea tonalitatii vocii, tranzitii subtile de la o idée la alta in cadrul discursului. De acum inainte invatam sa ne folosim de diverse efecte vizuale (powerpoint de exemplu), cuvintele sunt alese mult mai atent, iar notitele nu mai sunt o necesitate.
Da, asta este teoria, foarte frumoasa de altfel. Din pacate, realitatea arata putin altfel, cel putin in cazul meu: pregatisem discursul de 2 saptamani, si cu 2 zile inainte, ajunsesem la concluzia ca este atat de prost incat n-o sa placa nimanui; mi-a trecut prin cap sa-l arunc la gunoi, si sa incep sa scriu altul; dar daca in 2 saptamani n-am reusit sa concep un discurs bun, voi reusi acum in 2 zile? Nu voi reusi, este clar o idee absurda; n-am de ales, trebuie sa raman la discursul actual, si sa incerc sa il mai imbunatatesc. Ar mai fi o optiune, as putea sa-l aman; dar asta ar insemna lasitate; de fapt caut un pretext ca sa nu vorbesc in public. Pun piciorul in prag: o sa tin discursul asta peste 2 zile, asa cum e el, sau cat mai pot sa-l ajustez in timpul ramas.
Si vine si dimineata zilei cu pricina; am dormit ingrozitor, ca inaintea unui examen la facultate. De fapt, e chiar mai rau: la facultate aveam 3 prezentari pentru un examen, si in plus, de cele mai multe ori era scris. Aici am o singura sansa sa nu fiu penibila in fata unor oameni pe care ii cunosc si ma cunosc, unii colegi de facultate, altii colegi de lucru, pe care il vad in fiecare zi. 
Si ajung la momentul discursului: emotia refuza sa dispara, la fel si momentele de blocaj; ideile se ingramadesc in cap, si refuza sa se insire in ordinea stabilita de acasa; discursul acela lucrat, cizelat pana la detaliu, cuvintele alese atent pentru fiecare fraza, intonatia gandita si gestica imaginata pentru ele… toate au ramas acasa, sau s-au pirdut pe drum. Am ajuns in fata publicului, si nu stiu de unde sa ma adun … aberez ceva, ma blochez, … ma uit peste notite.. mai citesc ceva de pe ele …. Cumva ajung la sfarsitul prezentarii. Am scapat … am supravietuit, pot sa respira usurata.
Aproape s-a terminat, mai urmeaza evaluarea discursului, dar asta nu mai depinde de mine. Evaluatorul alocat trebuie sa prezinte punctele tari si cele slabe ale prezentarii (nici rolul de evaluator nu e usor, daca v-a trecut prin cap acest gand). Critica are bineinteles scop constructiv, ideal ar fi sa invat din greselile pe care le-am facut, si sa nu le mai repet. Iar partea pozitiva, in care se subliniaza ce a fost bine in prezentare, are rolul de a creste moralul vorbitorului, si de a-l incuraja pentru viitoarele prezentari. Indiferent cat de proasta a fost sustinerea, nu e voie sa demoralizezi vorbitorul; bineinteles, si evaluarea pe care o primesc respecta aceste reguli: a fost si lucruri bune, dar mai e loc de mai bine; atunci de ce mi se pare oare ca am prezentat atat de prost?
Pentru o a doua expertiza, exista inregistarea video. Hai sa arunc o privire, poate n-a fost chiar asa de rau pe cat mi s-a parut. Stii, nu e cea mai geniala idée pe ziua de azi, poate era mai bine sa nu ma uit la inregistare, dar nu ma pot abtine: remarc si mai multe pauze si aa-uri, o gestica a mainilor total haotica si neadecvata, si o mult prea multa miscare, evidentiind si ea nervozitatea necontrolata. Tot nu-mi place cum am prezentat, se pare ca sunt cel mai rau critic al propriei mele reprezentatii.
In concluzie, vorbitul in public nu e deloc usor, e mult mai greu decat mi-am imaginat. Poate ca intr-adevar nu e pentru mine, dar inca las intrebarea deschisa. Inca nu vreau sa renunt, e buna si incapatanarea la ceva (daca nu v-ati prins pana acum, sunt o persoana foarte incapatanata, din zodia berbec). Si daca nu am renuntat pana acum, poate ca mai exista speranta, poate ca primul pas pentru a imbunatati ceva este sa admit ca e loc de mai bine.
